La 21 iulie 1718, urmare a tratatului de la Passarowitz, Oltenia a intrat sub administraţia Imperiului Habsburgic. Nu se inventase conceptul de „ciocnire a civilizaţiilor”, dar rigoarea germanică, proverbialul chiul plin de umor al localnicilor şi moleşeala de tip bien-vivre a otomanilor au reprezentat factori de coliziune aproape palpabili. În 1738, Imperiul se restrângea după tentative nereuşite de recenzare, un oarece succes în cartografiere şi „însemnarea” pământului cu primele clădiri – mănăstiri şi conace – menite să dureze peste vremi.

Astăzi, spiritul locului, cel care i-a făcut pe germani să abandoneze proiectul, mai are sclipiri de rigoare şi precizie. Taman când eşti sigur că întreg satul îşi face siesta şi-ţi dai seama că lucrarea nu mai poate fi terminată, un „zvâc” divin pune lucrurile în mişcare cu viteză nemaivăzută. Iar încheierea – la timp! – a lucrării se face cu gluma şi cântecul care circumscriu cel mai bine spiritul locului. Urmează, evident, siesta…

Vinul i seamănă întru totul poveştii germanizării vremelnice a Olteniei. Cele cinci soiuri din care este construit – Cabernet Sauvignon, Shiraz, Merlot, Pinot Noir şi Dornfelder – sunt greu de înfrăţit, şi ar părea neavizatului aproape contradictorii. Cu răbdare, la ore bune după deschiderea sticlei (unii spun că a doua zi ar fi mai bine!), aromele încep să lucreze, dezvăluind o frumuseţe neaşteptată, greu de intuit la „primul nas”. Note discrete, aproape subliminale, apar şi dispar prin bogăţia de nuanţe, lăsând „cititorul” surprins şi nelămurit, cu senzaţia de „îmi dau seama, dar nu ştiu ce…”, exact ca „sclipirile germanice” ale oamenilor care fac acest vin. Solid, dar suplu şi elastic, texturat şi mătăsos, corpolent şi alunecos, vioi, dar sobru, un şir nesfârşit de contradicţii coerente, Passarowitz 1718 este un vin de băut cu mintea – este vinul „de bibliotecă”, de studiat cu o carte de istorie sau cu un album de artă în faţă…